Prin acordul semnat cu Libia, sunt delimitate o parte din granițele vestice ale zonelor noastre de jurisdicție maritimă în estul Mediteranei. Acordul este în concordanță cu deciziile instanțelor care creează jurisprudență internațională și dreptul internațional, inclusiv articolele relevante din Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării.

În esență, toate părțile sunt conștiente de faptul că insulele nu pot avea un efect de reducere a proiecției de coastă a Turciei, țara cu cea mai lungă coastă continentală din estul Mediteranei, că insulele care se află pe cealaltă parte a liniei mediane dintre două continentale nu pot crea zone de jurisdicție maritimă dincolo de apele lor teritoriale și că lungimea și direcția coastelor trebuie luate în considerare în delimitarea zonelor de jurisdicție maritimă. De fapt, înainte de semnarea acordului sus menţionat, Turcia a invitat în mod repetat toate părțile la negocieri pentru a ajunge la un consens bazat pe echitate și rămâne pregătită pentru negocieri. Cu toate acestea, în loc să se angajeze în negocieri ca răspuns la abordarea dreptului internațional și la corectitudinea Turciei, părțile au preferat doar să ia măsuri unilaterale și să încerce să dea vina pe Turcia. Cererile maximaliste și fără compromis ale grecilor și ciprioților greci, se află în spatele acestei concepții, în timp ce, de exemplu, Kastellorizo, o insulă mică chiar vizavi de coasta turcă, ar trebui să creeze o zonă de jurisdicție maritimă de patru mii de ori mai mare decât suprafaţa sa proprie. Această concepție a făcut ca Egiptul să piardă o suprafață de 40.000 de kilometri pătrați.

Prin acest acord cu Libia, ambele țări și-au manifestat clar intenția de a nu permite niciun fapt împlinit.